Poveștile copilăriei

             Îmi aduc aminte cand i-am citit pentru prima dată fetiței mele povestea Scufița Roșie.Cred că avea in jur de 3-4 anișori.M-a ascultat, dar până sa ajung la finalul poveștii a început sa plângă in hohote întrebându-mă: Lupul moare?i-am raspuns că da..Iar ea a inceput sa plăngă și mai tare spunându-mi că ea nu vrea să moară nimeni,De ce trebuie să moară lupul?Îmi venea să îi spun :Acuma ce faci? Tu ții cu lupul? și că nu trebuie să îi fie milă de lupul cel rău..dar cum să îi explic daca ea o ținea pe a ei…că nu vrea să moara lupul….și atunci mi-a venit o idee…am lăsat cartea deoparte și i-am spus că defapt…povestea asta din carte este mincinoasă și că eu știu altfel povestea.Că atunci cand lupul a venit la bunicuță el a ascuns-o pe bunicuță in debara…iar  când se pregătea să o silească pe Scufița Roșie să intre în dulap ,vânătorul le-a salvat…a venit la timp și l-a împușcat pe lup în fund,pentru că el speriat de vânător s-a întors încercând să fugă.Și în timp ce bunicuța si nepoata ei se îmbrățișau fericite se auzeau din pădure vaietele lupului care striga in gura mare:Aoleuuuu!Fundul meuuu!Plânsetele cu suspine ale fetiței mele s-au transformat imediat în râsete…iar amândouă  țopăiam prin casă, încercând  sa ne imaginăm reacția lupului…și alergam prin casă cu o palmă la fund, țipând în gura mare: Aoleuuuu!Fundul meuuu! Aoleuuuu!Fundul meuuu!

    Atunci mi-am dat seama cât de nocive sunt crimele strecurate în povești… de exemplu decapitarea celor doi iezi din povestea Capra cu trei iezi este prea crudă pentru un copil atât de mic .De atunci toate poveștile erau schimbate în așa fel

încât să nu o mai supere sau să o facă sa plângă ,să nu o mai întristeze și să nu o mai afecteze cu nimic .Bineînțeles că ajungând la gradiniță pe la vârsta de 5 ani a aflat și adevărata varianta  a poveștilor.